Sistemul teatral românesc se bazează pe un „model unic”: teatrul de repertoriu subvenționat de stat, adică o instituționalizare a „teatrului de artă”. Conceptul de independență urmărește reintroducerea riscului, a efemerului, dar și a mobilității creației teatrale. Teatrul independent pune presiune pe sistemul teatral și, astfel, se naște această întrebare: Există un surplus de oameni sau un surplus de idei? Teatrele de stat monopolizează infrastructura moștenită, iar ca urmare, producțiile independente sunt considerate „paraziții” acestor instituții, dând naștere unui tip fel de „metisaj”. Putem vorbi de multe „începuturi”, dar de puține dezvoltări ale structurilor independente în anii ’90. Dar se creează o genealogie a independenței.