Temps d’Images Cluj a încercat de-a lungul timpului să portretizeze și să chestioneze apecte neclare, discutabile și frustrări care intrau în sfera preocupărilor publicului. Portretizarea acestor probleme personale prin artă a fost întotdeauna un element aflat la baza viziunii noastre. Aspect, care am dorit să apară și în viziunea celor care ne-au trecut pragul timp de 10 ani.

Știm că festivalul a trecut prin ochii a nenumărați artiști, regizori, scenografi, muzicieni și mii de oameni în public, așadar ne-am dorit să auzim și opiniile criticilor pentru ceea ce facem.

Deși critica artei a fost întotdeauna bazată pe criterii instituționale, contextuale și comerciale, în cazul Temps d’Images având dintotdeauna teme care au adăugat artei o notă civică pentru a analiza, interpreta și înțelege societatea contemporană aflate în continuă schimbare, am fost curioși cum suntem văzuți.

Miruna Runcan, scriitoare și critic de teatru care ne-a călcat pragul Temps d’Images încă de când urcam și coboram trepte care ne purtau între ateliere de creație, spații expoziționale mirosind a văruială proaspătă.

Festivalul are un profil bine conturat și o politică structurată și consecventă, în deplină coerență cu activitățile curente ale Colectiv A, atât în ceea ce privește producția proprie, cât și în ceea ce privește invitațiile, turneele, vecinătățile de atitudine etică și estetică.
E și pricina pentru care, în pofida drasticelor restrângeri de buget din ultimii ani, care au provocat, firește, reducerea participărilor străine, Festivalul a dezvoltat și dezvoltă, sub diverse subtematici punctuale, o secțiune numită Platforma Independentă de Artele Spectacolului, cuprinzând nu numai spectacole, ci și prezentări de proiecte sociale, lansări și dezbateri foarte animate; ori că, de la ediție la ediție, se străduiește și reușește să publice cărți și albume necesare, provocatoare, care-i completează dinamic profilul (anul trecut, să ne amintim, a apărut sub patronajul Festivalului cartea Iuliei Popovici, Elefantul din cameră – Ghid despre teatrul independent din România).

Cel mai important lucru de subliniat, referitor la Temps dʼImages, este natura sa de serviciu public, asumată pe cât de hotărât, pe atât de discret, într-un peisaj cultural în care nu de puține ori trompetele publicitare țin loc de muzică; lucru care-l face, în acest deceniu care-a trecut ca un fulger, un eveniment emblematic atât pentru Fabrica de Pensule, cât și, mai ales, pentru oraș și, în felul său atât de particular, pentru țara însăși.

Oana Stoica, critic de teatru, spunea într-un interviu din 2016, când a fost nominalizată la premiul pentru critică de artă Uniter că Limbajele performative se modifică, există formule spectaculare care nu se pot norma, fără roluri principale sau secundare, apar continuu noi forme de spectacol sau formate performative interdisciplinare.

Ne-am dorit, astfel, să-i aflăm părerea și am reușit

În acest context, Festivalul Temps d’Images a venit cu o formulă radical diferită de tiparul pieței, a prezentat un concept coerent, a atras un public care nu se regăsea în oferta festivalieră existentă şi a modificat percepția asupra artelor performative a celor care frecventau deja produsele culturale mainstream. În plus, structura Festivalului este flexibilă atât ca program artistic, cât şi la nivelul curatorilor. Apărut în România la începutul crizei economice, evenimentul clujean va produce în timp o altfel de criză, a ideilor și a formatelor festivaliere. După câteva ediții, a fost clar că Temps d’Images reprezenta diferenția specifica în peisajul cultural autohton.

Deşi numit „Timpul imaginilor“, el se configurează mai mult ca o serie de imagini și comentarii ale timpurilor. Temps d’Images este un câmp de luptă de idei despre lumea contemporană, își afirmă cu vigoare vitalitatea, flexibilitatea și refuzul de a deveni autosuficient, de a se autovalida. Asta îi atrage pe unii și îi irită pe alții. Este o scurtă definiție a existenței.

Mai multe despre interviul cu Oana veți găsi în catalogul Temps d’Images #10.

Mihaela Michailov este dramaturg și, așa cum spunea și într-un interviu Mediafax, crede că teatrul oferă intrări și ieșiri din medii foarte diferite, care lărgesc orizontul empatic. Festivalul TdI este un portret al mediilor diferite, iar M. Michailov ne-a spus ce părere are despre asta!

Temps d’Images nu e doar un festival showroom. Este, în primul rând, un festival generator de concepte și de practici, de teoretizări și de acțiuni, un festival care intervine substanțial în configurarea artelor performative, care le influențează articularea, interconectarea și constanta redefinire, care le face posibilă extinderea și receptarea stratificată. Un festival care își rafinează constant tacticile de prezență în politica afectelor publice, chestionând permanent felul în care arta contemporană se poate ancora mai profund în realitățile zilei, felul în care le poate provoca, detalia, reprezenta, contesta și rescrie.

Temps d’Images a împins certitudinile performative la periferia gândirii spectaculare și a introdus o zonă de risc benefică unor practici care nu mizează pe retorici fixe și pe „plantații imobile“, ci, din contră, care fac din tatonarea diferitelor discursuri relaționate un teritoriu artistic de cercetare și investigație.

[…] A propus, poate mai mult decât orice, o analiză profundă, radicală, a unui timp reflexiv și afectiv al imaginii care-și transgresează limitele, imaginând posibilități de schimbare.

Cred că sarcina cea mai dificilă cu care se confruntă un festival e provocarea relațională, mobilizarea conținuturilor și practicilor pe care le propune în vederea unui răspuns direct, afectiv, subiectiv și politic, dat realităților în care se plasează. Temps d’Images a fost mereu un festival al imaginării timpilor de performare viitoare, citiți din perspectiva unei legături cu actualitatea stringentă.

Ca artistă, pot spune că Temps d’Images a fost spațiul critic în care am simțit că spectacolele la care am lucrat au fost cel mai bine reprezentate. Că nu s-au pierdut în uniformizarea alienantă tipic festivalieră, că au intrat în dialog cu alte creații care aveau la bază demersuri similare. Ca autoare de analize și eseuri în zona de arte performative, Temps d’Images a fost un mediu profund inspirațional, generator de reflecție, care m-a provocat întotdeauna să-mi pun în discuție instrumentarul critic și să-mi extind aria de interes și abordări. În același timp, a fost mediul în care nu m-am simțit niciodată singură la nivel de angajament teoretic de direcție.

Temps d’Images rămâne unul dintre reperele incontestabile ale ultimilor zece de ani de transformări ale practicilor și discursurilor performative. Spre ce se va îndrepta, dacă mai are energia rezistenței și persistenței, rămâne de văzut. Important e că a creat istorie.