Mihai Mihalcea reprezintă, în spaţiul cultural autohton, o figură pe cât de complexă, pe atât de fascinantă prin exotismul său. Performer, dansator, coregraf, dar şi fost director al CNDB (Centrul Naţional al Dansului Bucureşti), artistul l-a creat, în 2009, pe Farid Fairuz, alter ego-ul său, care, susţine el, i-a posedat corpul, reuşind, treptat, să acapareze aproape întreaga existenţă publică a lui Mihalcea.

În 2016, Fairuz este artistul asociat al Temps d’Images. Din această perspectivă, l-am rugat să-mi spună care a fost, de-a lungul timpului, relaţia sa cu festivalul. Răspunsul său relevează, în primul rând, importanţa existenţei unui asemenea eveniment interdisciplinar pe scena performativă românească: „Am venit la toate ediţiile anterioare, alternând între cele două ipostaze. Mi se pare cel mai convingător festival la care am fost în România. E cel mai genuin privind preocuparea de a crea comunitate şi comunităţi, de a adresa mereu un conţinut coerent, consistent şi relevant la nivel social, articulat prin prezenţe artistice destul de diverse şi intrând cu adevărat în dialog cu un public care, de la an la an, a devenit mai numeros şi mai curios. Îmi place mult acest festival, atmosfera din jurul său şi cred că merită mai mult sprijin. În spatele şi în jurul său sunt oameni oneşti, capabili şi dedicaţi, care chiar muncesc serios de ani de zile, fără să aibă sprijinul şi aprecierea pe care le merită. Şi nu sunt singurii în contextul acesta şi în situaţia dată.”

Despre spectacolul pe care îl pregăteşte acum, conceput în cadrul proiectului We are all lichens, şi care va avea premiera în festival spune: „Pe 10 noiembrie 2016 vom avea o prezentare publică, la două luni după ce am început să lucrez cu o echipă foarte bună de 8 artişti. Ceea ce arătăm este un material deschis, supus viitoarelor modificări, mai mult sau mai puţin radicale. Dorim să continuăm proiectul la începutul anului 2017, pentru a putea cristaliza o formă coerentă şi articulată a ceea ce ne preocupă.”

În sfârşit, cum tema ediţiei a noua a Temps d’Images este post.faliment, l-am întrebat cum se raportează, din perspectiva artistului, dar şi a managerului cultural, la acest concept. Răspunsul său, extins pe mai multe pagini, merită reprodus integral, deoarece abordează, din unghiuri diferite, deriva spirituală, estetică, politică ş.a.m.d. din lumea contemporană, lansând, totodată, în subtext, o interogaţie de la care şi porneşte, de altfel, demersul de anul acesta al organizatorilor: acum, după falimentul nostru uman, individual şi ca societate, ce urmează?

Citiți aici materialul complet realizat de Alexandra Dima